CAPITOLUL 1

ALIANȚA CU INEL

Aria

Am știut dintotdeauna că o să mor dintr-o prostie. Pur și simplu, ideile mele stupide și sfidarea continuă asupra familiei... aveau să-mi aducă sfârșitul în cele din urmă. Cel mai probabil, în ritmul ăsta, nu aveam să prind douăzeci și cinci de ani. Mă resemnasem cu ideea asta, preferam să trăiesc mai puțin, dar să mă bucur de viață, în loc să supraviețuiesc și... atât. Doar că în momentul de față nu-mi permiteam să fiu vinovată pentru două execuții. Bianca nu își dorise de la bun început să vină cu mine la petrecere aia, iar acum, plânsetele ei doar îmi îngreunau gândirea.

M-am abținut s-o plesnesc, asta doar ar fi făcut-o să bocească mai tare. M-am blestemat încă o dată mental, că nu am verificat dacă există o roată de rezervă și am privit spre drumul întunecat, rugându-mă ca el să apară mai repede.

Afurisita de mașină pe care o furasem din garaj se stricase la aproximativ doi kilometri de casă. Cina la care tata ne ordonase să nu întârziem, urma să înceapă în mai puțin de cincisprezece minute.  Nu aveam nicio șansă să ajungem pe jos, iar pe drumurile astea nu circula nici naiba.

— Suntem terminate! A șuierat Bianca, mutându-și greutatea trupului de pe un picior pe celălalt. Papa o să ne ucidă pe amândouă, s-a zis cu petrecerea mea de optsprezece ani...

Mi-am trecut mâinile prin părul lung și blond, apoi l-am prins cu un elastic.

— Luca trebuie să fii văzut mesajul, înainte să mi se descarce telefonul. O să vină după noi, ai să vezi.

Bianca a pufnit.

— Ce te face să crezi că nu o să ne spună tatei?

Am zâmbit în colțul gurii și mi-am scos pachetul de țigări din buzunar. Încă aveam fluturi în stomac când mă gândeam la Luca.

— Ți-am zis, îl am la mână cu ceva. Nu ar îndrăzni să mă trădeze.

Sora mea mai mică m-a privit sceptică, dar nu a mai zis nimic. Am rotit țigara între degete, apoi am tras un fum.

Eram pe cale să-mi pierd speranța, când am văzut farurile unei mașini venind dinspre proprietatea noastră. Pielea mi s-a zbârlit pe mine, înainte ca Luca să oprească lângă noi. Am aruncat chiștocul, iar Bianca s-a grăbit să urce pe locul din spate.

— Salut, cavalere, am spus, înainte să mă arunc pe scaunul de lângă sora mea.

Luca a clătinat din cap în felul acela a lui.

— Să fie ultima data, a mormăit, fără să-și dezlipească privirea de la drumul întunecat.

Ochii lui căprui m-au găsit totuși pentru o fracțiune de secundă în oglinda retrovizoare. Destul cât să-mi accelereze pulsul.

I-am zâmbit, iar colțul gurii lui s-a mișcat aproape imperceptibil. Adoram jocul ăsta. În fața celorlalți era rece, autoritar, aproape imposibil de citit. Doar eu știam că, atunci când rămâneam singuri, vocea îi devenea mai blândă, iar mâna lui căuta instinctiv talia mea.

Acum însă nu îndrăznea nici măcar să mă privească prea mult.

Bianca era pe bancheta din spate și era deja destul de suspicioasă de când îi spusesem că șoferul tatei ne va ajuta.

Iar tata... tata ne-ar fi împușcat pe amândoi dacă ar fi aflat vreodată. Am înghițit în sec și am alungat acel gând. Mereu îl alungam și mă mințeam că asta avea să fie o problemă pentru altă dată...

Restul drumului s-a scurs într-o liniște apăsătoare. Bianca își rodea unghiile până la sânge, iar eu continuam să-l privesc pe Luca prin oglindă, ignorând toate încercările lui de a evita contactul vizual.

De fiecare dată când îmi întâlnea ochii, îi vedeam aceeași urmă de panică.

Știa că mă joc cu focul.

Și știa că îmi plăcea la nebunie asta.

La scurt timp am ieșit de pe șoseaua principală și am intrat pe drumul privat al familiei Moretti.

Asfaltul șerpuia printre pini înalți, ale căror coroane se uneau deasupra drumului ca o boltă întunecată. Farurile tăiau cu greu perdeaua de umbre, iar dincolo de copaci nu se vedea nimic.

Tata alesese locul ăsta tocmai pentru că era imposibil de observat din exterior.

Oricine ar fi încercat să ajungă la conac fără invitație n-ar fi trecut niciodată de prima poartă.

După încă aproape un kilometru, pădurea s-a deschis brusc.

Conacul Moretti s-a ridicat în fața noastră, luminat discret de zeci de felinare din fier forjat. Clădirea din piatră alb-crem părea mai degrabă un palat decât o casă, cu coloane masive, balcoane din marmură și ferestre cât un etaj întreg. În jurul ei se întindeau grădini perfecte, sculpturi italiene, fântâni și alei pietruite care duceau spre garaje, sere și alte clădiri ale proprietății.

Totul era înconjurat de ziduri înalte de piatră și păzit de oameni înarmați.

Tipic familiei Moretti.

Tipic mafiei italiene.

— Lăsați-vă în jos.

Vocea lui Luca m-a făcut să tresar.

Atât eu, cât și Bianca ne-am întins imediat pe bancheta din piele. Am rămas nemișcate până când mașina a trecut de poarta principală. Gardienii nici măcar nu s-au obosit să verifice mașina. Îl cunoșteau prea bine pe Luca.

A oprit în spatele aripii estice a conacului, acolo unde camerele de supraveghere lăsau câteva unghiuri moarte cunoscute doar de oamenii casei.

— Toată lumea e deja în sufragerie, a spus în șoaptă. E imposibil să intrați prin față.

Și-a întors pentru prima dată capul spre mine.

— Sofia vă așteaptă în bucătărie. V-a pregătit și haine de schimb. I-a spus domnului Ruso că ai făcut indigestie.

Am râs încet.

— Sofia chiar merită o medalie pentru câte minciuni spune ca să mă scoată din belele.

— Într-o zi n-o să mai poată.

Tonul lui era serios, nu îmi dădeam seama cât era de supărat pe mine pentru că mersesem la petrecerea aia, deși mă rugase să nu o fac. Pentru câteva clipe am uitat complet de Bianca și nu am făcut altceva decât să mă pierd în ochii lui.

Mi-am dorit să-i ating mâna.

Să-l sărut.

În schimb, Bianca și-a dres glasul zgomotos din spate.

— Dacă ați terminat cu holbatul ăsta deloc subtil, aș prefera să nu murim în seara asta.

Am coborât râzând.

Luca ne-a condus până la terasa din spatele conacului, ferindu-ne de luminile care cădeau peste peluze. Ne-am strecurat printre tufișurile perfect tunse, am trecut pe lângă sera mamei și am ajuns la ușa franțuzească ce comunica direct cu bucătăria.

De îndată ce am intrat, cineva ne-a apucat pe amândouă de urechi.

— Au!

— Sofia!

Sora noastră cea mare ne-a privit cu ochii mari, aproape în lacrimi.

— Jur că într-o zi o să mă faceți să fac infarct! a șoptit printre dinți, trăgându-ne pe amândouă spre interior. Vă dați seama că tata întreabă deja de voi? Dacă vă vedea cineva intrând pe aici?

Ne-am privit vinovate.

— Îmi pare rău..., am murmurat.

— Nu, nu-ți pare! a pufnit ea. Ție nu-ți pare rău niciodată. Tu trăiești doar ca să-mi scurtezi viața, Ariana.

Bianca a ridicat timid mâna.

— Tehnic vorbind... și eu sunt de vină.

Sofia a oftat atât de teatral încât aproape m-a făcut să râd.

— Minunat. Două surori mai mici, două dureri de cap. Și un tată mafiot care mă va îngropa înainte să împlinesc treizeci de ani!

Cu toate astea, ne-a îmbrățișat pe amândouă o clipă. Exact așa făcea de fiecare dată când ne salva pielea.

Am îmbrățișat-o înapoi, apoi ne-a împins în debara să ne schimbăm în rochiile pe care mama le pregătise pentru noi.

Mi-am împins pantalonii tactici, am ascuns pistolul în interiorul lor și am aruncat maieul peste ele, apoi mi-am îndesat corpul în rochia exagerat de ridicolă pe care mama o alesese pentru mine. Era turcoaz, o culoare deloc pe gustul meu și mă făcea să mă simt ca o impostoare în ea.

M-am întors cu spatele la Bianca, iar ea s-a grăbit să-mi tragă fermoarul. Am procedat la fel pentru ea, după care ne-am aranjat reciproc părul și am ieșit din debara. Am dat nas în nas cu Ginevra, bucătăreasa noastră, iar aceasta ne-a sâsâit, știind deja că avea să găsească un morman de haine în debaraua aceea.

Atât eu cât și Bianca ne-am întins spre ea și am sărutat-o fiecare pe câte un obraz, iar ea și-a păstrat înjurăturile pentru mai încolo.

Când am ieșit din bucătărie, Sofia ne-a făcut semn să păstrăm liniștea.

— Mergeți în spatele meu și, pentru numele lui Dumnezeu, nu spuneți nimic până nu vă întreabă tata ceva, a șoptit ea.

Am schimbat o privire cu Bianca și am încuviințat amândouă.

Am traversat holul principal al conacului, iar ecoul pașilor noștri răsuna pe marmura albă. Candelabrele din cristal luminau discret pereții încărcați cu tablouri vechi și portrete ale generații întregi  de Don Moretti. Mirosul de lemn scump și trabuc cubanez plutea în aer, semn că tata era deja la masă.

Sofia ne-a deschis ușa sufrageriei.

Conversațiile s-au stins aproape instantaneu.

Masa lungă din lemn masiv era deja ocupată. Unchii mei discutau în șoaptă, câțiva oameni de încredere ai tatălui meu stăteau mai în spate, iar mama își frământa discret șervețelul în poală.

Sofia și-a ocupat imediat locul, ca și cum nu se întâmplase nimic.

Eu și Bianca am rămas nemișcate în prag.

Tata a continuat încă câteva secunde conversația cu omul din dreapta lui, apoi și-a dus paharul cu vin la buze. A luat o înghițitură lentă, după care l-a așezat cu grijă înapoi pe masă. Și-a șters colțul gurii cu șervețelul alb, fără să-și dezlipească ochii de la noi. Ne-a analizat din cap până în picioare cu acea calmitate care pe mine mă ucidea. Pentru că asta era întotdeauna mai rău decât dacă ar fi țipat.

În cele din urmă, ne-a făcut semn cu două degete să ne apropiem.

— Parcă v-am zis să nu întârziați.

Eu și Bianca am mers până în dreptul capătului mesei și ne-am oprit una lângă cealaltă.

Amândouă ne-am plecat privirea spre podea.

— Îmi cer scuze, tata... am murmurat.

Vocea mea era mult mai tremurândă decât mi-aș fi dorit.

— Vorbește în italiană, Ariana.

Am inspirat adânc.

— Mi dispiace, papà. Mi sono sentita molto male per il pesce di ieri sera... [1]

Am înghițit în sec.

— ...e Bianca è rimasta con me finché non mi sono ripresa.[2]

Bianca a încuviințat imediat din cap.

— È vero, papà.[3]

În încăpere s-a lăsat o liniște apăsătoare. Tata continua să ne privească fără să clipească. Atât de mult încât începusem să mă întreb dacă ne credea.

În cele din urmă, și-a mutat privirea spre mama.

— Tu știai?

Mama și-a lăsat încet tacâmurile jos.

— Sofia mi-a spus că Aria nu se simțea bine. Am crezut că e doar o indigestie.

Tata și-a întors din nou privirea spre mine.

— Și acum?

Mi-am ridicat ochii pentru prima dată.

— Acum mă simt bine.

El m-a privit încă o secundă.

Apoi a făcut un gest scurt din mână.

— Luați loc.

Am încuviințat și am făcut ce ne-a zis. Bianca s-a așezat lângă mine cu o mișcare atât de rigidă, încât aproape a răsturnat paharul cu apă. Sub masă, mâna ei a găsit-o imediat pe a mea. Mi-a strâns-o atât de tare, încât aproape m-a durut. I-am răspuns strângând-o la rândul meu. Cânt tata a reluat discuția cu invitații săi, abia atunci am îndrăznit amândouă să expirăm.

Scăpaserăm.

Cel puțin de data asta.

Mama ne-a privit pe rând peste marginea paharului de vin. Privirea ei a alunecat de la mine la Bianca și înapoi, iar colțul gurii i s-a încordat ușor.

Știa.

Nu avea nevoie de explicații.

Ne cunoștea prea bine. În special pe mine.

Bianca și-a coborât imediat privirea în farfurie și a început să împingă cartofii cu furculița fără să mănânce cu adevărat.

Eu am încercat să par cât mai relaxată, dar nu mi-a ieșit.

În încăpere s-a așternut liniștea aceea elegantă, specifică meselor organizate de tata. Se auzeau doar tacâmurile lovind discret porțelanul și clinchetul paharelor de cristal.

Mi-am plimbat privirea peste cei prezenți. Unchiul Vittorio, Don Salvatore, Marco Vittale, Cesare De Tutti. Toți liderii se aflau aici. Toți oamenii care conduceau teritorii, afaceri și... războaie, luau în seara asta cina cu noi.

Niciunul nu venea vreodată la cină fără un motiv.

Și cu atât mai puțin într-o formulă atât de restrânsă.

M-am încruntat, încercând să-mi dau seama ce naibii se petrecea de fapt.

Ce căutam eu, surorile mele și mama aici?

De obicei, tata nu ne permitea nici măcar să intrăm în sufragerie când își primea oamenii de încredere. Spunea că afacerile familiei nu sunt pentru urechile fiicelor lui.

Atunci... de ce insistase atât de mult să fim toate trei prezente?

Mi-am ridicat privirea spre Sofia.

Ea părea la fel de confuză.

Mama își răsucea discret verigheta și evita să privească pe oricine.

Un sentiment ciudat mi s-a așezat în stomac.

Ceva nu era în regulă.

Tata și-a pus încet furculița jos, a luat o înghițitură din vin, apoi și-a dres glasul.

Toată masa a amuțit.

— Situația familiei noastre nu este cea mai bună.

Vocea lui calmă a făcut ca fiecare pereche de ochi să se îndrepte spre el.

— După cum știți, avem nevoie de coridorul din nord pentru a distribui marfa spre Europa de Est. Fără el, pierdem milioane în fiecare lună.

Nimeni nu a scos un cuvânt. Dar începeam să-mi dau seama tot mai mult că aceasta nu era într-adevăr o cină obișnuită, altminteri nu ne dezvăluia nouă asemenea informație.

— Problema este că acel teritoriu aparține Bratvei.

Mi-am ridicat imediat privirea.

Doar auzind cuvântul îmi venea să strâmb din nas.

Tata a continuat:

— Am încercat să negociem, n-am reușit. Am încercat cu amenințări, n-a mers. Am încercat cu forța, am pierdut prea mulți oameni.

A făcut o scurtă pauză, apoi a privit spre fiecare dintre noi.

— A rămas o singură variantă.

Și-a întins mâna peste masă. Mișcarea lui lentă m-a făcut să îngheț. Mâna lui s-a așezat peste cea a Sofiei. Sora mea a tresărit.

Eu am simțit cum inima îmi urcă în gât.

Nu.

Nu...

— Vom încheia o alianță.

Privirea lui s-a oprit asupra Sofiei.

— Cu un inel.

În sufragerie s-a făcut o liniște atât de adâncă, încât puteam auzi  aerul condiționat pocnind.

Sofia a clipit de câteva ori.

— Tată...

Vocea ei era aproape o șoaptă, dar el a întrerupt-o și a adăugat fără urmă de ezitare.

— Fiind fiica mea cea mare, tu vei deveni soția liderului Bratvei.

Respirația mi s-a oprit.

— Vei fi logodită cu Nikolai Mirov.

Numele lui a căzut peste masă ca o condamnare.

Dintre toate bestiile, toți monștrii, tata avea de gând să i-o ofere pe sora mea celui mai mare și mai nenorocit dintre toți.

Don Salvatore și-a coborât privirea. Mama și-a închis ochii pentru o clipă. Bianca mi-a strâns mâna atât de tare, încât unghiile ei mi-au intrat în piele.

Iar Sofia...

Sofia devenise albă la față.

— Nu... a murmurat ea. Nu...

— Știu că v-am promis, fetelor, că nu vă voi obliga niciodată să vă căsătoriți împotriva voinței voastre.

Pentru prima dată în viață, vocea tatălui meu părea apăsată.

— Dar viețile noastre depind de această alianță.

S-a uitat direct la Sofia.

— Nikolai Mirov vine în Italia peste o săptămână. Va veni să te ceară oficial, veți petrece timp împreună. Vreau să vă cunoașteți. Nunta nu va avea loc imediat, va avea loc peste un an. Un an e suficient cât să vă apropiați.

Cuvintele lui mi-au făcut sângele să fiarbă.

M-am ridicat atât de brusc, încât scaunul s-a izbit de podeaua din marmură.

Toate privirile s-au întors spre mine.

— Ai înnebunit?

Vocea mea a răsunat în întreaga încăpere.

— Cum ai putut să faci una ca asta?

— Ariana!

— Nu!

L-am întrerupt înainte să apuce să spună altceva.

— Toată viața ne-ai spus că familia este mai presus de orice. Că ne vei proteja. Că nimeni nu ne va obliga vreodată să facem ceva ce nu vrem.

Am arătat spre Sofia cu mâna tremurândă.

— Iar acum o vinzi unui monstru?

Tata și-a izbit palma de masă.

— Ai grijă cum vorbești.

— Nu, tata!

Am lovit și eu masa cu palma.

Paharele au vibrat.

— Viața fiicei tale nu este un contract! Nu este un transport de arme! Nu este nici unul dintre depozitele tale! Este sora mea! Sânge din sângele tău. Cum poți să-i faci una ca asta, s-o dai dușmanului? Cum?!

Sofia a izbucnit în plâns.

Tata a ajuns într-o clipă lângă mine. Palma lui mi-a făcut gâtul să trosnească și obrazul să se despice în două. M-a izbit atât de tare, încât m-am dezechilibrat și am căzut pe podea.

Mama și-a dus mâna la gură.

Câteva clipe s-a făcut liniște, doar ecoul palmei lui mi-a mai răsunat în urechi. Nimeni nu a îndrăznit să mai spună nimic.

Tata m-a privit lung. Atât de rece, încât mi-a trecut un fior pe șira spinării.

—  Mai scoate un singur cuvânt în plus, iar nunta ta va fi următoarea pe listă.

M-am ridicat în picioare, cu mâna stângă presându-mi falca lovită.  Inteligent și matur din partea mea, ar fi fost să-i respect cerința și să-mi mușc limba ascuțită. Dar eu nu eram nici atât de inteligentă și nici matură.

—  Mai bine mor decât să devin proprietatea unui bărbat.

Celălalt obraz mi-a fost înroșit, însă de data asta nu am căzut, dar m-am izbit cu spatele de spătarul unui scaun.

Mama, Sofia și Bianca au fost într-o clipă lângă mine. Surorile mele m-au apucat fiecare de câte un braț și au dat să mă tragă în camera mea, în vreme ce mama s-a pus în fața tatălui meu și l-a implorat să mă ierte.

—  E numai vina ta, a urlat și l-am auzit plesnind-o și pe ea. N-ai știut să le educi!

Am vrut să mă întorc, dar Bianca și Sofia nu mi-au dat voie. 

Jur, pe toți Sfinții, de-aș fi avut pistolul ăla la mine...

[1] Îmi pare rău, tată. Mi-a fost foarte rău de la peștele de aseară...

[2] ...iar Bianca a insistat să rămână cu mine până mi-am revenit.

[3] Așa este, tată