MONȘTRII CARE M-AU SALVAT

DESPRE cum am început să scriu, TRAUME ȘI SALVARE.

Bună, sunt Bianca P. Florentina și acesta este primul meu articol pe Blog, dar îi vom zice Juranl (personal) de Scriitor. M-am tot gândit de ceva vreme să creez un loc unde să-mi pot expune gândurile, emoțiile, dar și să împart cu voi câteva subiecte și tips-uri despre viața de autor, dar și povești personale despre omul din spatele „cuvintelor”

Nu știu exact cum se scrie un blog, însă mi-am propus să nu-mi impun limite și să abordez aici exact genul acela de subiecte pe care le căutam eu (pe internet) la început de carieră, însă vreau să împărtășesc cu voi și povești personale despre mine.  Așa că voi fi fără perda, mă voi expune în întregime vouă și o să vă las să descoperiți părțile mai puțin plăcute ale acestei pasiuni care ne-a unit pe toți. Dacă ești încă aici, și continui să citești, pregătește-te să-mi cunoști cea mai mare temere și să citești despre cele mai negre momente ale vieții mele. Cu asta vom începe azi.

MONȘTRII CARE M-AU SALVAT

Cum ai început? 

Am primit destul de des întrebarea asta, iar acum voi răspunde în stilul meu.

Am fost un copil ciudățel, greu de înțeles. Genul acela care avea prieteni imaginari și care se temea groaznic de întuneric, pentru că mintea lui crea și monștri la fel de reali, nu doar „prieteni drăguți”. Am putea spune că inventam povești, dinainte să învăț măcar să citesc. Lucru ăsta m-a afectat destul de mult în primi ani de școală. Personajele ce erau reale în mintea mea, m-au adus rapid în centrul atenției. În clasele unu-trei, am fost victima bullying-ului. Unul dintre colegii mei m-a auzit în timpul pauzei cum mormăiam o poveste despre Zâne și Monștrii. Spuneam dialoguri și-mi schimbam vocea în funcție de cine trebuia să răspundă, făceam fețe ciudate, îmi schimbam mimica, practic scriam verbal, iar asta m-a costat scump. Băiatul acela a început să spună în gura mare ce auzise, toți au râs de mine, m-au încercuit și m-au arătat cu degetul, numindu-mă „nebună”. Din ziua aceea a început calvarul meu. La început erau doar glume, în timp s-au transformat în ceva mai rău. Îmi luau pachetul și mi-l aruncau la gunoi, îmi aruncau haina pe podea, mă împingeau, se strângeau în jurul meu și mă făceau nebună cam toată pauză. Într-o zi am clacat, când am ajuns acasă, am întrebat-o pe mama mea țipând: „Eu de ce nu pot să fiu normală?”. În clasa a patra am fost transferată de la școala aia, nu voiam să mă mai duc la ore, le-am zis părinților mei că, dacă nu mă mută, fug de acasă. 

La noua școală la care am ajuns, nu am vrut să mai repet greșelile. Am renunțat astfel la „prietenii mei imaginari” și la zisul poveștilor cu „voce tare”.  Și m-am acomodat, am fost primită foarte frumos de noii mei colegi. Eram în sfârșit integrată într-un grup de fete și ar fi trebuit să fiu fericită, dar nu eram. Ceva lipsea la mine. Poveștile. Monștrii și zânele și prinții mei.  Era ca și cum nu mai eram întreagă. Nu mai puteam să risc să murmur „tâmpenii” în pauze, dar eram atât de dornică să fac asta non stop, încât începusem s-o fac în minte, iar uneori nu eram atentă deloc. 

Îmi aduc aminte că aveam o bibliotecă veche, era construită într-o clădire din aceea de chirpici și părea stranie. Elevilor le era frică de fiecare dată când aveam acolo vreo oră, așa că... nu m-am putut abține și am început să inventez povești despre locația aia. În scurt timp, multe colege de ale mele credeau într-adevăr că se afla o fantomă acolo, că era bântuită biblioteca. Eram doar o copilă, dar le povesteam cum o elevă s-a sinucis în biblioteca aia în urmă cu mulți ani, „iar eu știam povestea de la tatăl meu care învățase în aceeași școală”. Ajunsesem să le las bilețele cu texte ciudate, să creadă că acea fantomă avea nevoie de ajutor să fie eliberată:)))) Ajunsesem să creez un joc cu indicii, iar în final, devenise și amuzant, și înfiorător. Era modul meu de a scrie fără să scriu. 

Apoi am trăit o traumă. 

Mulți dintre voi probabil știți, întrucât am mai vorbit în mediul online despre asta, dar nu atât de detaliat. 

Eram undeva prin clasa a IV/V-a când tatăl meu a încercat să se sinucidă. 

Familia mea luase ceva credite de la bancă pentru a recondiționa casa părintească pe care o primiseră de la străbunica mea, iar tata și-a pierdut job-ul fix în același moment cu mama mea. Avea ceva asigurare care i-ar fi permis să ne ajute financiar dacă el nu ar mai fi fost. Perioada aceea a fost foarte grea, banii erau puțini, iar neajunsurile erau tot mai mari. S-a gândit că dacă el moare, noi nu rămânem pe străzi și primim și ceva bani. În ziua aceea, am simțit că ceva era în neregulă cu el, așa că am mințit că sunt bolnavă și nu m-am dus la școală. El tot insista să stau în camera mea, dar nu înțelegeam motivul pedepsei. Am sărit pe geam și l-am văzut cum tot căra diverse chestii într-o magazie pe care o aveam în curte, printre care un scripete de la o fântână veche și ceva funie pe care o împletise. Magazia aceea avea o ușă veche pe care o închideai cu o sârmă prinsă în jurul unui cui, avea un placaj pus în loc de geam și o găurică prin care puteai să privești înăuntru. Și am privit. 

Tatăl meu se urcase pe un scaun, mâinile lui tremurau și ezita în aș-i pune în jurul gâtului acea funie. Plângea, iar eu priveam împietrită. Ar fi trebuit să strig mai devreme la el? Să-l anunț că sunt acolo și că îl văd? Poate... dar eram atât de împietrită, încât, nu am putut decât să mă uit la el. Am avut impresia că a vrut să coboare de pe scaun, așa că am împins ușa. „Tati, ce faci acolo?” l-am întrebat, împingând din nou în ușă. „Pleacă” mi-a strigat, apoi și-a pus funia în jurul gâtului. Nu știa că îl văd. Iar eu n-am știut niciodată să ascult. Am început să urlu și să împing cu toată forța mea de copil în ușa aceea. Când nu s-a deschis, mi-am băgat mâna prin acel placaj ce ținea loc de geam, și am reușit să împing în jos cuiul ce o ținea blocată. 

Nu știu exact câți ani ai în clasa a IV/V-a, dar știu că eu eram atât de mică și de firavă, iar el era atât de înalt și de greu. Cu toate astea, i-am ridicat trupul cu palmele mele mici și am încercat să-l susțin cât mai mult așa. Am avut noroc că m-a auzit un vecin cum țipam și a venit la timp să-i taie funia din jurul gâtului. 

În ziua aceea, tatăl meu a fost salvat, dar Monștrii din mintea mea s-au întors înzeciți în mintea mea, și n-au mai plecat. 

Am devenit mai tăcută, mai singuratică, mai plină de voci în cap, decât de sunete verbale. 

Tot atunci am început să scriu obsesiv într-o agendă. Iar și iar și iar, aceeași întâmplare la infinit. Plasând de fiecare dată un alt tip Monstru, un personaj negativ, care îi șoptea tatălui meu să se omoare. 

Probabil, așa am început de fapt să scriu.  

Am umplut multe agende cu gânduri care ar fi putut îngrozi pe oricine. 

Am devenit tot mai ciudată. Scriam atât de întunecat, detaliam despre moarte și durere atât de dur, încât aveam coșmaruri. 

A apărut insomnia. 

Am crezut că scrisul îmi face rău și am distrus agendele. Am renunțat să mai scriu orori și mi-am dorit să fiu normală. N-am reușit niciodată. În adolescență, am descoperit altă pasiune. Desenul. Acum desenam acei Monștrii. De parcă mereu găseau o cale de întoarcere înapoi la mine. 

A urmat vara mea întunecată. Am început să sufăr de bulimie și depresie. M-am și rănit. Nu-mi găseam locul, voiam să fiu normală, dar nu reușeam sub nicio formă. După luni de „mai bine mor”, am descoperit Wattpad-ul. Am început să citesc obsesiv. Poveștile m-au salvat în cel mai negru punct din viața mea. Apoi mi-am dat seama că pot să scriu și eu în aplicația aia. Și am început s-o fac. 

Atunci am realizat ceva: Oricât de tare fugeam eu de acei Monștrii, ei veneau după mine, ca o extensie a mea. Veneau, pentru că făceau parte din mine. Eram creatoarea lor. Așa că nu am vrut să mă mai tem de ei. I-am remodelat. Puteam să mă tem în continuare de ei sau puteam să le dau propriile Universuri unde să existe.  Și asta am făcut. Pentru fiecare personaj negativ, am creat un personaj bun care să-l vindece. Odată cu ei, m-am vindecat și eu, mintea mi s-a calmat. 

Din ceva ce mă îngrozea la început, astăzi este elixirul vieții mele.

Trăiesc să scriu. 

Și mă scufund când n-o fac. 

De aceea, blocajul scriitorului este cel mai mare coșmar al minții mele. (Voi scrie o postare despre subiectul ăsta) 

Cam atât am avut de împărtășit cu voi în seara asta. De acum, de câte ori o să mă întrebe cineva „Cum ai început să scrii”, îi voi trimite aceest Jurnal. :)))

Pentru cine a rămas până la final, sper că nu te-am întristat. Asta nu-i o poveste cu final trist. Iar eu sunt recunoscătoare că am experimentat-o, altfel nu ar fi existat niciodată acest site, nici cărțile mele. 

XOXO, 

Bia.